„Prin muzee îți prezinți identitatea”

 Dialog cu dr. Aurica Ichim, directorul Muzeului Municipal „Regina Maria”

– Ați preluat Casa Burchi-Zmeu, o bijuterie arhitectonică, și ați redat Iașului un muzeu. Cum a început această poveste frumoasă?

– A fost o provocare în primul rând cu mine însămi. Am vrut să și demonstrez că după realizarea Muzeului Unirii pot să mai fac încă unul. Nu a fost deloc ușor, ba chiar aș spune că a fost greu. În comparație cu Muzeul Unirii, unde exista deja o istorie, un patrimoniu care trebuia doar completat, Casa Burchi-Zmeu (în care a fost amenajat Muzeul Municipal „Regina Maria”) era un imobil restaurat doar de doi ani și căruia trebuia să-i dai viață. Cu foarte discernământ și cu multă răbdare, având alături echipe de specialiști care urmau să se ocupe de perioade din istoria urbei, începând de la Iașul medival și terminând cu perioada contemporană. Dar până la acel moment a fost foarte greu fiindcă oamenii nu știau drumul către. Îi invitam să facă lansări de carte, expoziții, diferite evenimente, iar ușor-ușor „oamenii au învățat cărarea”, vorba academicianului Viorel Barbu. Am început să derulăm tematica de bază a muzeului și în scurt timp vom reușit să finalizăm parterul, unde va fi prezentată perioada medievală și modernă a României. Vom urca la etaj, unde provocarea este mult mai mare. Nu este ușor să faci un salon de sfârșit de secol XVIII și început de secol XIX, să redai atmosfera Iașului la începutul secolului XX, să arăți viața culturală. Trebuie să fii foarte atent ce obiecte selectezi pentru ca, la final, să obții acea esență care nu doar atrage vizitatorul, dar îl și determină să mai zăbovească și să revină.

– Prin ce se particularizează acest muzeu?

– Așa spune că prin valsul între tradiție și modernitatee, pe care l-am realizat cu obiectele achiziționate, unele chiar cu valoare de tezaur. În toate muzeele din lume, obiectele sunt prezentate într-un anumit context astfel încât privind spre o batistă vezi personajul, privind spre o bijuterie vezi doamna care a purtat-o, privind spre un document parcă te transpusi în epoca respectivă. Muzeul Municipal s-a pliat pe această temă sugerată și de către Consiliul Europei, cât și Consiliul Internațional al Muzeelor. Îmbinându-le, poți atrage publicul. Nu mai poți amenaja acele muzee doar cu documente sau cu un anumit gen de obiecte fiindcă nu mai atragi publicul. Noi am reușitm să stârnim curiozitatea, vizitatorii vin și nu vorbesc doar de publicul larg, ci și de specialiști care urmăresc anumite aspecte. Vin arheologi, arhitecți care urmăresc evoluția urbană, sunt atenți dacă am respecttat rigorile, evenimentele și evoluția datelor. Criticile ne sunt favorabile!

– Cum ați ales numele?

– Denumirea muzeului a apărut într-un context foarte favorabil. Eram în anul Centenarului Marii Uniri, iar în cadrul unei ședințe a Consiliului Local s-a remarcat că nu există nicio statuie a Reginei Maria în Iași. Ei bine, primarul a venit cu ideea ca Muzeul Municipal, așa cum se numea prima instituție înființată în urmă cu o sută de ani de către Gheorghe Ghibănescu, să poarte numele Reginei Maria. Ei bine, începem nu doar să avem propriul patrimoniu, ci ne dorim și extinderea pentru că nu poți arăta istoria unui oraș în câteva spații. Iașul are o identitate importantă în România, de aici au plecat cele mai mari evenimente din istorie. Dacă vorbim despre Revoluția de la 1848, este frumos să arăți Iașul la acel moment, să prezinți Iașul la 1859, la 1916, să identifici urbea cu aceste evenimente ca să nu mai spună nimeni că noi privim mereu în urmă. Privim, dar cu mândrie din Capitala istoriei neamului românesc.

– Provocarea este foarte mare, dar există spații pentru a fi și materializată?

– Mai sunt și gândul mi se duce către Casa Calimachi care trebuie să fie un muzeu important, iar spațiile îi conferă acest statut. Imobilul trebuie restaurat după toate regulile unei case boierești de secol XIX și nu mă refer doar la structură, fațadă, ci și la interioare. Crește o nouă generație care nu știe că Iașul avea case boierești și palate superbe cu pereți pictați, plafoane casetate, coloane cu stuc marmură, oglinzi superbe, scări interioare, de aceea Casa Calimachi trebuie redată așa cum a fost în baza documentelor vechi, poveștilor și memoriilor acelei vremi. Mai sunt câteva imobile care, după restaurare, să vorbească la exterior despre Iașul la un moment dat, iar în interior să-i dai această destinație frumoasă de muzeu cu piese puse într-un dialog care să atragă vizitatorul care „să treacă și să se închine”, așa cum îmi place mie să spun.

– De unde luați obiectele?

– Am o echipă foarte bună, cu care facem multă cercetare – urmărim multe siteuri, casele de licitație, purtăm dialoguri cu urmași ai familiilor boierești. Când se ivește o piesă care intră în tematică, o achiziționăm, după ce se obțin avizele necesare. Toate piesele sunt însoțite de certificate de autenticitate fiindcă noi, cei care lucrăm în muzee, nu avem voie să vindem minciuni. Noi trebuie să oferim doar adevărul, să-l însoțim într-o reală călătorie în trecut.

– Mă întreb cum faceți acest lucru cu cei tinerii? Trăim într-o lume în care gadgeturile fac legea… Cum faceți această trecere între lumea reală și cele trecute astfel încât tinerii să fie dornici de vizite la muzeu?

– (zâmbește) Și pe noi ne ajută tehnologia, avem pagini în social media la toate secțiile ce aparțin muzeului. Suntem într-o colaborare foarte bună cu Inspectoratul Școlar, cu universitățile, cu multe instituții care au derulat acțiuni la noi. Ce mare bucurie am avut atunci când am văzut că din grupruile sosite pentru diferite evenimente educaționale au revenit tineri însoțiți de prieteni chiar și de peste hotare. Apoi, avem tematica – când văd istoria iluminatului, când văd tăbăcăria, cizmăria, luminile care apun și răsar, manechinele îmbrăcate în costume de epocă sunt încântați. Îi întoarcem în timp prin poveste și prin ceea ce văd. Le place, cer detalii, sunt bucuroși. Au învățat cărarea și revin!

– V-aș invita și pe dvs la o călătorie în timp. Cum ați ales această misiune, de a sluji istoria?

– (surâde cald amintirilor) Aveam 14 ani când am veni la Iași pentru prima oară și mi-am dorit să vizitez Palatul Culturii. Când am pus mâna pe clanța acelei uși grele, m-am întrebat – Oare aș ajunge eu vreodată să o deschid ușor? După ce am vizitat Palatul Culturii și i-am aflat povestea, mi-am spus că tare aș vrea să lucrez în acel spațiu. Dorința mi-a fost ascultată în Cer și am ajuns muzeograf la Palatul Culturii, la Muzeul Unirii, am lucrat cu Maria Voicu, o specialistă extraordinară, de la care am învățat enorm. M-a scos pe stradă, mi-a arătat imobile în care au locuit diferite persoane. Am avut noroc să colaborez și cu Virginia Isac, de la Arhivele Statului, mi-au fost mentori, la fel ca și alte personalități care au văzut în mine un om de viitor. Am avut noroc să merg la prelegerile academicianului Constantin Ciopraga, ale lui Alexandru Husar, ale multor personalități care m-au susținut și m-au încurajat în profesie. Ei m-au învățat cum să cunosc și să iubesc Iașul. Îmi amintesc acum de o zi de 24 ianuarie, când Claudiu Paradaiser (fost director al Palatului Culturii – n.r.) mi-a spus: Să vii cu mine în stradă. L-am urmat îngrijorată, nu știam ce s-a întâmplat, iar când am ieșit, mi-a spus Vezi aceste cariatide? Vezi cum țin pe umeri ceea ce țin? Ei bine, așa să ții și matale Muzeul Unirii și să-l faci ceea ce trebuie să fie. În anii petrecuți pe șantiere mi s-a repetat de către profesioniști că au încredere în mine și nu i-am dezamăgit. Nu mi-e frică de privirile lor, de acolo, de Sus. Știu că nu ar trimite către mine decât un gând curat care să mă ajute pe mai departe.

– Mai sunt multe de făcut…

– Am spus mereu că atât cât tălpile mele sărută acest pământ vreau să fac doar lucruri frumoase și trainice. Nu a fost ușor și iarăși îmi vine în minte o vorbă de-a primarului Mihai Chirica – Cine ar da un palat pe casă boierească?. Ei, uite că s-a întâmplat și vom duce Casa Burchi-Zmeu chiar la nivel de palat. Mi-e tare drag ceea ce fac și pun suflet în orice. Când am de introdus un obiect într-o sală, stau și noaptea și cu ochii închiși îl mut până când îi găsesc locul în care își spune adevărata poveste.

– Care este locul unui muzeu în parcursul unui oraș ca perspectivă de viitor?

– Oooo! Dacă ne uităm în jur și punem Iașul în context european, mondial și al vremurilor actuale, vom vedea că marile capitale privesc muzeele și ca o pagină de istorie, dar și ca o investiție ce aduce profit. Un muzeu nu este eficient doar prin numărul de bilete vândute, ci prin suma de bani pe care vizitatorii o lasă la final prin achiziționarea de cărți, suveniruri. Marile instituții au ateliere în care fac replici ale unor obiecte celebre prin care oferă nu doar amintiri, ci se și poziționează ca identitate. Prin muzee vorbești despre cine ești tu ca oraș, ca nație, ca țară. Iașul nu mai are industrie, dar are istorie, muzee, monumente care sunt oricând o carte de vizită. Suntem norocoși că nu trebuie să le căutăm, le avem și trebuie să le privim ca pe „niște perle care înfrumusețează pământul”. Muzeele au un rol foarte important, de a stabili identitatea orașelor și a oamenilor.

A consemnat Maura ANGHEL